Copilul nu vrea să împartă jucăriile: ce e normal la 2-5 ani și cum îl ajuți

Sunteți în parc. Alt copil se apropie de găletușa voastră și întinde mâna. Al tău o strânge la piept, se înroșește și strigă: „E a mea!” Mama celuilalt copil zâmbește încurcat, tu simți cum ți se urcă sângele în obraji și îi spui, ceva mai tare decât ai vrea: „Dă-i și lui, nu fi rău!”

Scena e aproape universală. Și, deși te face să te simți judecat, spune foarte puțin despre cât de „bun” sau „rău” e copilul tău. Spune mult despre vârsta lui.

De ce nu vrea copilul să împartă

„Al meu” e o descoperire nouă. Pe la 2 ani, copilul abia a înțeles că e o persoană separată, cu lucrurile lui. A apăra găletușa e felul lui de a spune „eu exist”. Nu e zgârcenie, e un pas firesc în creștere.

Nu înțelege încă „împrumutat”. Pentru un copil mic, „dă-i jucăria” sună a „o pierzi pentru totdeauna”. Ideea că o să primească jucăria înapoi peste cinci minute cere o înțelegere a timpului pe care o capătă abia treptat, spre 4-5 ani.

Nu vede încă prin ochii celuilalt. Ca să dai de bunăvoie, trebuie să-ți imaginezi cum se simte celălalt copil. Capacitatea asta se dezvoltă încet, iar la 2-3 ani e abia la început.

E obosit sau copleșit. După o zi lungă la grădiniță, copilul are mai puțină răbdare pentru orice, inclusiv pentru împărțit. Dacă ți se pare că problema apare mai ales seara, merită citit și articolul despre copilul agitat după grădiniță.

Ce nu ajută

Să-i iei jucăria din mână și s-o dai tu. Copilul nu învață să împartă, învață că cel mai mare poate lua orice de la cel mic. Exact lecția pe care nu vrei s-o repete cu frățiorul.

Eticheta. „Ești egoist” sau „nu fi rău” rămân mai mult decât crezi. Copilul care aude des că e zgârcit ajunge să creadă că asta e el.

Rușinea în public. Cearta în fața altor părinți îl face să se agațe și mai tare de jucărie. Frica și rușinea nu au făcut niciodată pe nimeni mai generos.

Împărțitul forțat, pe loc. „Dă-i-o acum!” e altceva decât „împarte”. Împărțitul adevărat vine din voia lui, iar voia asta crește doar dacă are încredere că jucăria se întoarce.

Ce ajută

Vorbește despre rând, nu despre dat. În loc de „dă-i găletușa”, spune: „Acum e rândul tău. Când termini, e rândul lui.” Copilul nu pierde nimic, doar așteaptă. E mult mai ușor de acceptat.

Folosește un semn clar pentru „gata”. Un cântec scurt, numărat până la zece sau o clepsidră de bucătărie. Pentru copil, „încă puțin” nu înseamnă nimic, dar „când se termină cântecul” înseamnă ceva foarte clar.

Pune deoparte jucăriile foarte dragi. Înainte să vină alți copii în vizită, lasă-l să aleagă una-două jucării care nu se împart și pune-le într-un loc sigur. Cu restul e mult mai dispus să fie darnic.

Numește ce simte celălalt. „Uite, Andrei e trist, și-ar fi dorit mult să se joace cu mașinuța.” Nu e o mustrare, e o informație. Așa învață, încet, să vadă prin ochii altuia.

Laudă momentul în care dă singur. „Ai văzut cât de bucuros a fost când i-ai dat lopățica?” Copilul simte ce plăcere aduce un gest frumos, iar asta îl face să-l repete mult mai mult decât orice ceartă.

Arată-i tu cum se face. Împarte cu el felia de măr, oferă-i creionul tău, cere-i voie când vrei să iei ceva de-al lui. Copiii copiază ce văd mult mai ușor decât ce aud.

Poveștile, un loc sigur unde se învață să dai

E greu să vorbești despre împărțit în mijlocul unei crize. E mult mai ușor seara, la o poveste, când nimeni nu e supărat.

În Furnica și Porumbelul, porumbelul ajută furnica fără să ceară nimic, iar mai târziu furnica îi întoarce binele. Copiii înțeleg de aici că ce dai nu se pierde, se întoarce altfel. Leul și Șoricelul spune aceeași idee din alt unghi: și cel mic poate da ceva de preț.

Vulpea și Barza e bună pentru cealaltă față a lucrurilor: vulpea își servește musafirul așa încât să nu poată mânca nimic, apoi primește la fel. Iar în Motanul cel Lacom copiii văd, cu umor, unde duce lăcomia de tipul „vreau tot, numai pentru mine”.

După poveste, câteva întrebări sunt suficiente:

• „Cum s-a simțit barza la masa vulpii?”
• „De ce l-a ajutat furnica pe porumbel?”
• „Ce ai fi făcut tu în locul lor?”

Nu trage tu concluzia în locul lui și nu aminti de găletușa din parc. Copilul face singur legătura, uneori zile mai târziu. Am scris mai multe despre asta în De ce contează poveștile cu morală, iar alte fabule scurte găsești în colecția de povești cu morală.

Când merită să cereți un sfat

Refuzul de a împărți e parte firească din creștere și se domolește de obicei între 4 și 6 ani. Merită să vorbiți cu educatoarea sau cu un psiholog pentru copii dacă, după 5-6 ani, copilul nu reușește deloc să aștepte rândul, dacă lovește sau mușcă des când i se cere o jucărie, ori dacă vedeți că evită complet joaca cu alți copii.

Articolul are scop informativ și nu înlocuiește sfatul unui specialist.

Pe scurt

La 2-5 ani, „e a mea!” e o etapă, nu un defect. Nu smulge jucăria și nu pune etichete. Vorbește despre rând, folosește un semn clar pentru „gata”, lasă câteva jucării neîmpărțite și laudă fiecare gest darnic. Restul îl fac timpul, exemplul tău și poveștile de seară.