În loc de ceartă, o poveste: cum vorbești cu copilul despre o boacănă

Copilul a râs de un coleg care a căzut. Îi explici, cu toată răbdarea, de ce nu e frumos. El se uită pe geam, dă din cap și spune „bine”. A doua zi, aceeași poveste.

Nu înseamnă că nu te-a auzit și nici că e răutăcios. Un copil certat se ocupă mai ales de un singur lucru: cum scapă mai repede de discuție. E greu să te gândești la ce simte colegul când tu ești cel prins cu greșeala.

O poveste îi scoate din ecuație exact partea asta. Nu mai vorbim despre el, ci despre un iepuraș. Iar la un iepuraș poți să te uiți în liniște, fără să te aperi.

Când spui povestea

Nu în momentul boacănei. Când copilul plânge sau e furios, nu ascultă nici povești. Atunci oprești ce trebuie oprit, cu o frază scurtă: „Nu te las să-l lovești.” Povestea vine după.

Seara sau a doua zi, fără legătură aparentă. Cel mai bine merge în ritualul de culcare sau pe drumul spre grădiniță, când nu e nimeni supărat. Dacă spui „hai să vedem o poveste, că ai făcut azi urât”, ai transformat povestea într-o a doua ceartă.

O singură dată pe zi, cel mult. Dacă fiecare greșeală e urmată de o poveste „potrivită”, copilul te prinde repede și începe să se ferească de povești.

Cum alegi povestea

Caută o poveste în care cineva face exact același lucru și vede ce urmează din asta. Câteva exemple din desenele noastre:

• Râde de cei mai slabi sau mai încet decât el. În Iepurele și Broasca Țestoasă, iepurașul își bate joc de domnul Țestos, spunând că l-ar întrece și vărul lui, melcul. Pierde cursa pentru că adoarme la umbră și, la final, nu mai râde de nimeni.
• Crede că nu are nevoie de nimeni. În Leul și Șoricelul, leul râde când șoricelul îi promite că îi va rămâne dator. A doua zi e prins într-o capcană de lemn, iar cel care o roade până cedează este tocmai șoricelul.
• Promite și nu se ține de cuvânt. În Povestea Șoricelului și a Motanului Mincinos, motanul scos din apă promite că vor fi prieteni, apoi îl așteaptă pe șoricel pe pod ca să-l prindă. Când are din nou nevoie de ajutor, nu mai primește imediat. E un bun început de discuție și după o minciună, alături de sfaturile din articolul despre minciunile de la 3-6 ani.

Dacă nu găsești povestea potrivită, o poți inventa. Înlocuiești copilul cu un ursuleț, colegul cu un arici și gata începutul. Pașii sunt în articolul despre cum inventezi o poveste pe loc.

Ce spui după

Cel mai greu e să nu spui nimic din ce îți stă pe limbă: „Vezi? Exact ca tine ieri!” Fraza asta strică tot. Copilul nu mai e martor, ci acuzat.

Încearcă o singură întrebare, despre personaj:

• „Cum crezi că s-a simțit broasca țestoasă când râdea iepurașul de ea?”
• „De ce l-a ajutat șoricelul pe leu, dacă leul râsese de el?”
• „Tu ce i-ai fi spus motanului acolo, pe pod?”

Apoi ascultă și nu corecta. Dacă spune ceva nepotrivit („Eu l-aș fi lăsat în apă!”), nu sări. E voie să spui într-o poveste ce nu e voie să faci în viață, iar răspunsul lui îți arată unde e cu gândul.

Se întâmplă uneori ca, după câteva zile, copilul să facă singur legătura: „Și eu am râs de Matei, ca iepurașul.” Atunci nu mai ai nimic de adăugat decât: „Da. Ce crezi că l-ar face să se simtă mai bine?” O concluzie la care ajunge singur îi rămâne mai ușor decât una primită de la tine.

Ce nu poate face o poveste

Nu înlocuiește limitele. Dacă a lovit, regula rămâne regulă, iar copilul repară ce a stricat, pe măsura vârstei. Povestea vine în completare, ca să înțeleagă de ce există regula.

Nu lucrează nici peste noapte. Copiii au nevoie să audă aceeași poveste de multe ori, iar asta e perfect sănătos. Schimbarea vine încet, din repetare și din felul în care te porți tu cu ei în fiecare zi.

Iar dacă un comportament te îngrijorează, de exemplu o agresivitate care nu scade deloc sau care apare brusc, merită să vorbești cu medicul pediatru sau cu un psiholog pentru copii. O poveste ajută mult, dar nu e un tratament.

Dacă vrei să începi din seara asta, alege o poveste din colecția cu morală, spune-o sau priviți-o împreună și pune o singură întrebare la final. Restul vine cu timpul.