Șoricelul și Luna — poveste animată amuzantă pentru copii

Povestea pe scurt

Șoricelul nostru adoră cașcavalul mai mult decât orice pe lume. Într-o seară senină, privește cerul și rămâne cu gura căscată: acolo sus strălucește cea mai mare roată de cașcaval din toate timpurile! 🌕

Hotărât, șoricelul încearcă totul ca să ajungă la ea: se cațără, sare, construiește… Oare va reuși să guste din Lună? Sau va descoperi ceva și mai bun? 🐭

Povestea completă (de citit)

Într-o moară veche de la marginea satului trăia un șoricel pe care toată lumea îl știa după un singur lucru: iubea cașcavalul mai mult decât orice pe lume. Dimineața visa cașcaval, la prânz mirosea după cașcaval, iar seara adormea cu o fărâmiță sub pernă, ca să-i țină de urât.

Într-o noapte senină, a ieșit din moară să ia aer. A ridicat botul… și a înlemnit.

Sus, pe cer, plutea cea mai mare roată de cașcaval din câte se văzuseră vreodată: rotundă, galbenă, cu găurele. 🌕

— Chiț! a zis șoricelul, cu ochii cât cepele. Chiț-chiț-chiț! Aia-i a mea!

A alergat la stejarul cel bătrân și s-a cățărat până în vârf, gâfâind. A întins lăbuța… dar cașcavalul rămăsese tot atât de sus.

— Nu-i nimic, a zis el. Îmi trebuie ceva mai înalt.

A cărat, până i-au amorțit lăbuțele, o cutie peste un butoi, un scăunel peste cutie și o oală peste scăunel. S-a urcat clătinându-se în vârf, a sărit cât a putut de tare — hop! — și a căzut cu fundul în iarbă. Bum!

Bufnița din stejar l-a privit cu un ochi întredeschis.

— Șoricelule, ce faci acolo?

— Îmi iau cina, a răspuns el, frecându-și codița. Nu vezi ce roată de cașcaval atârnă acolo? Cine ajunge primul la ea, a lui e!

— Hm, a zis bufnița. Vino cu mine până la fântână, să-ți arăt ceva.

Au mers împreună la fântâna din capătul satului. Șoricelul s-a suit pe ghizd, s-a uitat în jos… și era să cadă de uimire: cașcavalul era acolo, în apă! Rotund, galben, la doi pași de botul lui.

— Chiț! A căzut! A căzut singur! Bufnițo, ține-mă de coadă, cobor după el!

— Aruncă întâi o pietricică, a spus bufnița liniștită.

Șoricelul a împins o pietricică peste margine. Plici! Apa s-a încrețit, iar cașcavalul s-a rupt în o sută de bucățele tremurătoare… apoi, încet-încet, s-a adunat la loc, întreg.

Șoricelul a rămas cu gurița deschisă.

— Dar… dar cum? Cine rupe cașcavalul și-l lipește la loc?

— Nimeni, a zis bufnița. Pentru că nu e cașcaval. E chipul Lunii, care se oglindește în apă. Sus e Luna, aici e doar oglinda ei. Ai alergat toată noaptea după o strălucire.

Șoricelul s-a așezat pe marginea fântânii, tare rușinat, cu urechile lăsate. Apoi i-a chiorăit burtica: cror-cror.

— Și acum ce mănânc eu?

Bufnița a zâmbit cum zâmbesc bufnițele, adică din ochi, și a arătat cu aripa spre moară.

— Ai o fărâmiță de cașcaval sub pernă. E mică, dar e adevărată. Iar Luna, dacă vrei, poți s-o privești pe săturate — e cel mai frumos lucru din lume care nu se mănâncă.

Șoricelul s-a întors acasă, și-a scos fărâmița de sub pernă și a ronțăit-o încet, privind pe fereastră luna cea rotundă. Nu se mai simțise niciodată atât de sătul de la atât de puțin.

Nu tot ce strălucește e ce pare. O fărâmiță adevărată face cât o sută de roți de cașcaval visate.

Sfârșit. 🐭🌕

Varianta animată e mai sus pe această pagină.

De ce le place copiilor

• Confuzia șoricelului e adorabilă — cei mici râd și îi strigă „nu e cașcaval!”
• Decorul de noapte cu stele o face povestea ideală de culcare
• Finalul cald liniștește și pregătește somnul